Uneori trebuie să pierdem un lucru ca să realizăm cât de special a fost
Abia după ce am încheiat ultimul antrenament am înțeles cât de mult a însemnat gimnastica pentru mine. Uneori trebuie să pierdem un lucru ca să realizăm cât de special a fost, de fapt.
Am început gimnastica aerobică la vârsta de 8 ani. La început eram doar o mână de fete. Ne puteai număra pe degete. Am fost acolo când echipa a început să crească, dar și atunci când, aproape zece ani mai târziu, lună de lună, deveneam din ce în ce mai puține în sală. Până când, la un moment dat, am rămas doar eu.
În perioada aceea mă întrebam adesea: „De ce nu m-am lăsat și eu odată cu colegele mele senioare?”. Adevărul este că nu eram pregătită să renunț la sportul care m-a format și care mi-a oferit o a doua casă. Nu-mi puteam imagina viața fără antrenamentele de duminică și, dincolo de toate, nu voiam să pierd mobilitatea, disciplina și echilibrul pe care le câștigasem în atâția ani de muncă. Chiar dacă nu mai concuram și simțeam enorm lipsa echipei, știam că merg la sală pentru mine.
Mi-a luat foarte mult timp să înțeleg cât de norocoasă am fost.
Când suntem copii, avem impresia că ceea ce trăim este normal pentru toată lumea. Abia mai târziu realizezi că experiența ta nu este una universală.
Sportul de echipă îți oferă ceva ce puține activități îți pot oferi: un loc căruia îi aparții. Indiferent cât de grea este ziua ta, știi că undeva te așteaptă oameni care te cunosc, te încurajează și cresc alături de tine. O a doua familie.
A trebuit să cunosc foarte mulți oameni și să port nenumărate discuții pentru a înțelege că nu toată lumea are amintirile pe care le am eu. Nu toată lumea mergea la antrenamente de două sau trei ori pe săptămână, ajungea acasă la ora 22:00 și abia apoi își făcea temele. Nu toată lumea își petrecea aproape fiecare weekend prin săli de sport și competiții. Nu toată lumea se urca în microbuz alături de colege și pleca spre concursuri. Nu toată lumea a dormit în cămine studențești împreună cu echipa. Nu toată lumea a simțit golul acela în stomac cu câteva secunde înainte de a urca pe scenă. Nu toată lumea știe ce înseamnă să lupți pentru un obiectiv comun și să te bucuri sincer pentru reușita celui de lângă tine.
Toate aceste lucruri mi se păreau cândva obișnuite. Astăzi realizez că au fost un privilegiu.
Ani mai târziu, îmi dau seama că, dincolo de medalii și concursuri, gimnastica mi-a lăsat cele mai importante lecții. M-a învățat disciplina, răbdarea, perseverența și încrederea în mine. M-a învățat că rezultatele nu apar peste noapte și că uneori trebuie să continui chiar și atunci când nu mai ai chef. Sunt lecții pe care le folosesc și astăzi, în fiecare zi.
Chiar și atunci când am decis că a venit momentul să mă retrag, nu m-am îndepărtat niciodată cu adevărat de sportul care m-a format. Am rămas aproape de sală și m-am hrănit, de fiecare dată, cu zâmbetele, emoțiile și reușitele fetelor de la dansuri. Le-am privit crescând, urcând pe scenă, tremurând de emoție înainte de concurs și bucurându-se din toată inima după fiecare evoluție.
De fiecare dată când le privesc, mă revăd pe mine. Fetița care își pregătea costumul cu o seară înainte, care își făcea cocul cu emoții, care își ținea respirația înainte să intre pe scenă și care era convinsă că va cuceri scenele lumii. Poate că nu am ajuns unde îmi imaginam la opt ani, dar visul acela m-a făcut omul care sunt astăzi.
Și poate acesta este cel mai frumos lucru pe care mi l-a oferit sportul: chiar și după ce am încetat să mai fiu sportivă, am rămas pentru totdeauna parte din această familie. Astăzi nu mai urc eu pe scenă, dar mă emoționez la fel de tare când o fac ele. Mă bucur de fiecare medalie de parcă ar fi a mea și mă regăsesc în fiecare copil care își așteaptă rândul să intre în concurs.
De aceea, pentru copiii care se antrenează acum la Academia Campionilor și citesc acest articol, aș vrea să vă las un singur gând.
Nu vă grăbiți să renunțați la sport.
Trageți cât mai mult de anii aceștia petrecuți în sală, alături de echipa voastră. Vor trece mult mai repede decât vă imaginați, iar într-o zi veți înțelege cât de mult vă lipsesc.
Bucurați-vă de fiecare antrenament, de fiecare competiție, de fiecare drum cu echipa, de fiecare îmbrățișare după un exercițiu reușit și chiar de momentele grele. Toate acestea fac parte din povestea voastră.
Păstrați-vă sufletul frumos și curat. Învățați să vă bucurați sincer pentru reușitele colegilor voștri. Fiți perseverenți, curajoși și recunoscători.
Dansați. Faceți gimnastică. Mișcați-vă. Visați. Dați un sens copilăriei voastre prin ceea ce iubiți. Sportul nu vă va învăța doar să câștigați medalii. Vă va învăța să deveniți oameni.
Pentru părinții care încă au îndoieli, cred cu toată convingerea că încurajarea unui copil să facă sport este unul dintre cele mai frumoase daruri pe care i le puteți oferi. Sportul nu formează doar campioni. Formează caractere, oferă încredere, creează prietenii care durează o viață și lasă amintiri care nu se estompează niciodată.
Într-o zi, poate nu vă veți mai aminti fiecare medalie pe care ați câștigat-o. Dar vă veți aminti râsetele din vestiar, emoțiile dinaintea unui concurs, drumul spre competiții, oamenii pe care i-ați cunoscut și sentimentul că aparțineați unei echipe.
Acel sentiment va valora întotdeauna mai mult decât orice podium.